Luna viitoare vom afla daca Romania intra sau nu pe lista scurta a MSCI pentru promovarea in categoria pietelor emergente, din cea a pietelor de frontiera, in care se afla acum. Nu are rost sa mai insistam asupra avantajelor presupuse de o asemenea promovare, si nici asupra companiei "selecte" in care se afla Romania in momentul de fata. Piete de capital precum cele din Pakistan si Kenya au o pondere mai mare in indicele MSCI Frontier Markets in momentul de fata, iar printre cei care intermediaza tranzactii cu actiuni incluse in acest indice intalnim colegi brokeri din Palestina, Bangladesh, Sri Lanka, Mauritius, Zimbabwe si, mai aproape de noi, Ucraina.
Contrar declaratiilor oficiale din ultimele luni, se pare ca in prezent piata de capital locala nu indeplineste conditiile tehnice pentru a fi trecuta in categoria pietelor emergente, in principal din cauza lichiditatii. Mai exact, am avea nevoie de trei emitenti pentru care sa se tranzactioneze anual 15% din actiunile disponibile la tranzactionare (free float). In momentul de fata exista doar doi emitenti, Romgaz si OMV Petrom, care indeplinesc atat criteriile de capitalizare si free float, cat si acest criteriu de lichiditate.
Emitenti cu capitalizare mare avem, la fel cum avem si emitenti cu free float mare. In mod oarecum bizar insa, free float mare nu inseamna in Romania si tranzactii mari. Pot fi gasite multe explicatii pentru aceasta ciudatenie, insa m-as opri la una care mi se pare de maxima importanta si, in acelasi timp, definitorie pentru situatia actuala a bursei romanesti.
Obsesia tuturor factorilor de decizie a fost, inca dinainte de reinfiintarea pietei de capital autohtone, marele investitor, fie el strategic sau de portotoliu, singurul care ar fi putut pompa suficienti bani in gaurile negre ramase mostenire de la defunctul regim politic. Nu a fost neaparat o gandire rea, insa preocuparea exclusiva pentru un tip de investitor l-a neglijat, iar uneori chiar l-a dat la o parte, pe celalalt, micul investitor local.
Teoretic, o parte dintre emitentii listati la BVB au un free float consistent, atat in valoare absoluta cat si ca procent din numarul total de actiuni. Fondul Proprietatea are circa 80% din capitalizarea totala, Banca Transilvania 85%, BRD 40%, toate incadrandu-se in criteriul de free float cerut de MSCI. In realitate insa, actiunile “blue chip” romanesti sunt practic tezaurizate de fonduri de investitii locale si straine, asemanator fenomenului existent si in cazul titlurilor de stat.
Indicatorul folosit de MSCI nu ia in calcul media tranzactiilor zilnice, ci mediana, prin urmare un Deal intre doi investitori institutionali nu are mare importanta, chiar daca el urca media tranzactiilor. Au importanta tranzactiile realizate efectiv in piata, prin intersectarea cererii cu oferta, rolul dintotdeauna al burselor de valori. Iar aceste tranzactii au loc in cea mai mare parte a cazurilor intre micii investitori, fara sa implice fonduri cu detineri de 1-2% sau chiar mai mult din actiunile unui emitent.
Ce ar putea face factorii de decizie (de la BVB, ASF, chiar si Guvern)? In primul rand, sa atraga mici investitori spre Bursa, asa cum au facut, intr-o oarecare masura, la listarile Electrica si Romgaz. In al doilea rand, sa le asigure, lor si celor existenti deja in piata, cele mai bune conditii pentru a vinde si a cumpara actiuni. Pare greu de crezut, dar exista zile in care e greu de valorificat un cupon cu 1.000 de actiuni SIF din Programul de Privatizare in Masa fara sa se prabuseasca pretul actiunii cu 0,5-1%, ceea ce e de neacceptat pe o piata de capital care vrea sa scape de compania tarilor enumerate mai sus.
In al treilea rand, sa descurajeze tranzactiile intre investitori cu pachete mari de actiuni, negociate in afara pietei, si sa ii directioneze si pe acestia catre oferta sau cererea existente in piata. Asigurarea unor cotatii care sa acopere chiar si 1-2% din actiunile celor mai importanti emitenti, prin intermediul market maker-ilor, ar putea ajuta in acest sens, spargand pachetele de actiuni si dand accesul la acele actiuni unui numar mai mare de investitori. In prezent, un actionar cu pachete mari nu-si poate vinde actiunile decat catre alt actionar mare, ceea ce face ca free float-ul real sa ramana scazut la infinit, iar pe termen lung chiar sa se diminueze.
Pastrarea structurii de actionariat si a modului de tranzactionare actual face aproape imposibila atingerea indicatorului de lichiditate necesar pentru accederea in categoria pietelor emergente. Cu cat free float-ul este mai mare, cu atat interesul investitorilor de portofoliu este mai mare, iar ponderea actiunilor tranzactionabile efectiv este mai mica. Nu intamplator, cei doi emitenti care indeplinesc criteriul au un free float mic raportat la capitalizarea totala.
Ca o concluzie, am putea spune ca pentru a ajunge la marele investitor occidental, care nu are bani pentru actiuni din piete de frontiera, dar are bani pentru actiuni din piete emergente, e nevoie de micul investitor roman. Oricat de neobisnuit ar parea, el e cel care ne poate duce in categoria pietelor emergente, si nu investitorii sofisticati din Londra si New York, pe care ii vaneaza Bursa, ASF si Guvernul in ultimele luni.
Marius Pandele
Dep. Analiza
8 mai 2015
Autor: Marius Pandele