Sunt bulgarii atât de deștepți sau suntem noi atât de proști?

Vremurile în care perioada de vară era rezervată exclusiv vacanțelor s-au evaporat în negura trecutului, iar televiziunile care în urmă cu câțiva ani ne răsfățau ochii cu corpuri sculptate de pe plajele patriei ne chinuie acum cu figura lui Nicușor Dan încercând să-și reseteze ideile și să scoată ceva pe gură, cu Călin Georgescu îngândurat în mașina poliției, părând că se întreabă dacă la arestul central există și camere unde să cazeze servitorii, cu Sorin Grindeanu despre care nu-ți poți da seama dacă râde sau se ceartă cu cineva, sau cu Diana Șoșoacă urlând pe holurile Parlamentului (deși nu mai e membră a acestuia).

Ca și cum n-ar fi fost de ajuns cei sus-menționați pentru a ne provoca o stare proastă, chiar în aceste zile umblă prin România reprezentanții Standard & Poor’s, în încercarea de a decide dacă ratingul României mai merită să rămână agățat pe marginea prăpastiei spre Junk sau e mai bine să fie lăsat să cadă în ea. În paralel cu reprezentanții agenției de rating mai umblă prin țara noastră și alți oaspeți nedoriți, în speță dronele rusești care furnizează periodic mass-media material de Breaking News.

Totuși, niciuna dintre calamitățile de mai sus nu a ținut capul de afiș pe parcursul verii atât de mult ca o alta, pe care în prezent am ajuns să o vedem mai rar la TV sau pe site-urile de știri. După ce timp de decenii a fost ținta glumelor legate de inutilitatea sa, emisiunea „Cotele apelor Dunării”, retrogradată în urmă cu 18 ani de la Radio România Actualități la Antena Satelor, a avut parte de o răzbunare neașteptată, acesta devenind în iulie și august cel mai important subiect pe toate canalele de știri din țară.

Debitul Dunării a atins cele mai mici niveluri de când se fac măsurători, iar rezultatele au fost unele mai grave decât ne-am fi așteptat anterior. Pe lângă problemele pe care acest lucru le-a provocat navigației, agriculturii și producției hidrocentralelor Porțile de Fier 1 și 2, de data aceasta s-a ajuns la o situație care nu era luată în calcul nici măcar ca scenariu negativ cu câteva decenii în urmă. Ambele reactoare ale centralei nucleare de la Cernavodă au fost oprite din cauza debitului redus al fluviului, care a făcut imposibilă răcirea lor eficientă și funcționarea în condiții de siguranță. Unitatea 1 a fost oprită pe 28 iulie, iar Unitatea 2 pe 13 august, niciuna dintre ele nefiind încă repornită după 2 luni, respectiv o lună și jumătate.

Este o situație extremă dacă ne luăm după standardele trecutului, însă una care ar putea deveni normală în anii următori, în contextul încălzirii globale. Seceta nu a apărut brusc, ci e prezentă de mult timp, iar de la un an la altul s-a înrăutățit. E greu de crezut că lucrurile se vor inversa, sau măcar că vor rămâne în punctul din prezent, fără să continue să se înrăutățească în viitor.

Concentrându-ne pe sectorul energetic, la Hidroelectrica era deja clară o tendință multianuală de scădere a producției cauzată de secetă, deși o parte a hidrocentralelor beneficiază de tehnologii moderne care eficientizează producția. La Nuclearelectrica oprirea reactoarelor a fost un șoc, acesta nefiind până acum un risc care să fie luat în calcul în mod real nici de conducerea companiei, nici de acționarii săi. Din păcate, după depășirea șocului inițial lucrurile au rămas într-o letargie inexplicabilă, nefiind conturată o strategie pentru a gestiona acest element care deja nu se mai încadrează în sfera riscurilor marginale, ci mai degrabă a certitudinilor. Nici demisia directorului general, care are rădăcinile tot în conflictul din zona politică, nu ajută din acest punct de vedere. Dacă pentru centrala în forma ei actuală, cu doar două reactoare funcționale, apa Dunării nu a fost suficientă pentru răcire timp de două luni, înseamnă că varianta cu patru reactoare ar putea funcționa doar sezonier. În aceste condiții, pe lângă dragarea brațului Dunării care ajunge la centrală, care ar trebui făcută cât mai urgent și cât mai temeinic, ar trebui luate în considerare soluții tehnice alternative pentru răcirea reactoarelor care să nu mai depindă atât de mult de debitul Dunării.

După ce a trecut șocul produs de oprirea completă a centralei de la Cernavodă, amplificat și de eforturile epice de a o ține în funcțiune câteva zile în plus, ca și cum de asta depindea însăși existența României ca stat, atenția s-a mutat pe un subiect care e în realitate mai important decât răcirea reactoarelor nucleare. În perioada verii sistemul energetic național este puternic dezechilibrat, cu o producție foarte mare din surse fotovoltaice în mijlocul zilei, atunci când consumul este mai mic, exportată la prețuri mici în principal către Bulgaria, și cu necesitatea de a importa energie din același loc la orele de seară.

În primul grafic alăturat am surprins cele trei etape prin care a trecut producția de energie electrică a României în această vară. Până pe 28 iulie centrala de la Cernavodă a funcționat la capacitatea obișnuită, între 28 iulie și 13 august la jumătate, iar ulterior a fost oprită complet. Se poate observa corelația inversă dintre vârfurile de producție, generate de partea de energie fotovoltaică, și cele de consum, iar în partea de jos se poate observa efectul acestei corelații inverse asupra soldului energetic, importurile și exporturile nete alternând în funcție de oră.

Un lucru care iese în evidență este că inclusiv atunci când centrala nucleară a fost oprită complet vârfurile de producție au fost atât de mari încât a rămas energie suficientă pentru export. Cu alte cuvinte, producem energie electrică, dar nu la orele la care ar trebui să o producem. Iar aici intră în discuție bateriile de stocare, un subiect pe care l-am auzit pentru prima dată lansat de premierul (interimar acum) Bolojan, cu ceva timp înainte să apară această problemă. Criticile acestuia la adresa Hidroelectrica pentru lipsa investițiilor în baterii de stocare au provocat un scandal cu conducerea companiei, unul în care

Fiecare dintre părți deține o parte de adevăr. Premierul are dreptate când spune că ar fi trebuit realizate investiții în achiziția de baterii, iar conducerea Hidroelectrica are dreptate atunci când spune că nu era treaba companiei să facă asta.

În perioada prezentată pe graficul de mai sus, media soldului pe citire (care nu este realizată la intervale egale, prin urmare nu putem face o medie pe zi sau pe oră) a fost un deficit net de doar 84 MW, ceea ce înseamnă că dacă producția și consumul ar fi coincis ca ore, era de ajuns adăugarea unei capacități de producție marginale, echivalentul a circa 10% din producția centralei OMV Petrom de la Brazi, pentru ca România să-și acopere integral din producția proprie consumul de energie electrică. Asta în condițiile în care seceta a oprit două reactoare nucleare și a redus mult producția hidrocentralelor. Realitatea a fost alta, în luna august ajungându-se de mai multe ori la importuri nete de peste 2.000 MW (putere instantanee, nu pe oră). Acest lucru presupune pe de o parte prețuri mai mari ale energiei, iar pe de altă parte riscul ca la un moment dat să nu avem de unde să cumpărăm nici măcar la prețuri mai mari.

Vârful de producție din surse fotovoltaice a fost în intervalul 25 iulie – 15 august de 3.136 MW, pe 4 august, în perioada prânzului. Cele mai mari exporturi nete au avut loc, însă, în general la orele dinaintea prânzului, atunci când consumul este mai mic, așadar corelația inversă nu este chiar una perfectă. Ceea ce e în final un lucru bun. Soldul maxim a fost atins chiar la începutul intervalului, în dimineața zilei de 25 iulie, și a fost de 2,7 MW, într-un moment în care ambele reactoare de la Cernavodă încă funcționau.

De la una dintre aceste valori putem porni pentru a ne da seama ce eforturi ar fi necesare pentru ca sistemul să rămână în echilibru chiar și în perioadele în care una sau mai multe surse de producție este afectată de condiții nefavorabile. Dacă pentru întreaga producție din surse fotovoltaice ar exista baterii în care ea să fie încărcată, iar introducerea în rețea să țină cont de necesitățile de consum, atunci producția și consumul ar ajunge să fie aproape perfect corelate, cel puțin în perioada de vară. Cu producția nucleară în funcțiune și cu condiții hidrologice peste medie am deveni chiar un exportator important în regiune, sau cel puțin am reduce emisiile aferente producției din surse poluante.

Pentru a ne da seama ce ar însemna un asemenea scenariu ne putem inspira de la proiectul Premier Energy de lângă Iași, care presupune dezvoltarea unui sistem BESS (Battery Energy Storage System) de 200 MW putere maximă și 400 MWh capacitate, la costuri estimate de circa 75 mil. EUR. Producția maximă instantanee din surse fotovoltaice a României a fost în acest an de circa 3.500 MW, peste nivelul din intervalul luat în considerare mai sus, ceea ce ar fi echivalent cu 17,5 sisteme de dimensiunea celui al Premier Energy, iar în bani ar însemna 1,31 mld. EUR, sau aproape 7 mld. RON. Luând în considerare economiile de scară presupuse de un proiect de mari dimensiuni precum cel de la Iași, cel mai probabil suma necesară ar fi mai mare de atât.

Calculul este unul aproximativ, fiind luată în considerare producția maximă instantanee, și nu capacitatea maximă instalată, în cazul căreia lucrurile devin mai complicate. În momentul de față puterea instalată a centralelor fotovoltaice conectate la Sistemul Electroenergetic Național (SEN) este de circa 4.000 MW, la care se adaugă alți aproape 4.000 MW la prosumatori. Procentul de energie electrică introdusă în rețea este mai mic în cazul prosumatorilor decât în cazul centralelor fotovoltaice comerciale, însă nu există date din care să rezulte clar care este diferența și cât ar trebui să fie compensat prin instalarea de baterii.

De asemenea, am făcut calculul folosind puterea maximă a bateriilor, și nu capacitatea acestora, care este de regulă echivalentul a 2 ore de încărcare la capacitate maximă. Într-o variantă extremă ar putea fi luată în calcul încărcarea pe un număr mai mare de ore, ceea ce ar însemna niște baterii supradimensionate din punct de vedere al puterii maxime (de exemplu baterii de 400 MW pentru un sistem fotovoltaic de doar 200 MW, pentru a putea atinge o capacitate de stocare de 800 MWh, echivalentul a 4 ore de încărcare cu sistemul în funcțiune la putere maximă, în loc de 2 ore). E greu de crezut, însă, că avem atât de mult soare încât să asigure funcționarea la putere maximă pe o perioadă atât de mare, iar în afară de sistemele fotovoltaice mai există, oricum, și alte capacități de producție, așa că nici nu ar fi nevoie ca bateriile să acopere o porțiune atât de mare a consumului.

Dacă luăm în considerare o capacitate de stocare care să acopere puterea totală instalată, de circa 8.000 MW, incluzând aici și prosumatorii, suma totală necesară ar urca până la circa 3 mld. EUR, în aceleași condiții enunțate mai sus. Există, însă, deja capacități de stocare în funcțiune, la 01.07.2026 puterea instalată a acestora însumând 924,43 MW, iar capacitatea de stocare 1.762,5 MWh. Există și capacități în construcție, iar depășirea pragului de 1.000 MW putere instalată în baterii este doar o problemă de timp. Aici apare, însă, problema care va aduce un nou dezechilibru structural pentru producția de energie electrică din România. Producția fotovoltaică, pentru care sunt necesare bateriile de stocare, și capacitățile propriu-zise de stocare sunt separate unele de celelalte.

Mixul de producție al României în perioada de vară este structurat pe mai multe straturi, la bază fiind cele cu producție constantă, în principal nuclear, gaze și cărbune, care nu au oscilații mari de producție de la o oră la alta. Acest lucru nu are legătură cu deciziile companiilor care dețin respectivele capacități de producție, ci cu particularitățile centralelor, pentru care oprirea și repornirea durează mult. O flexibilitate mai mare pe termen scurt oferă producția hidrocentralelor, mai ales a celor cu bazine de acumulare, ele funcționând la capacitate redusă ziua, când consumul este mai mic și poate fi acoperit de celelalte surse, și păstrând apa pentru perioadele de seară și noapte. Lor li se adaugă producția fotovoltaică, realizată exclusiv ziua și exportată parțial la prețuri infime, și o sursă de producție mai „haotică”, cea eoliană, pentru care se poate observa, totuși, un tipar, vârfurile de producție având loc de regulă seara și noaptea, atunci când temperaturile scad și există șanse mai mari de vânt. Totuși, au existat și în timpul zilei destule perioade cu producție eoliană mare, așa că realizarea de predicții referitoare la ea este aproape imposibilă.

Teoretic, oricare dintre aceste straturi ar putea fi subțiat în timpul zilei direcționând producția spre baterii, pentru a o reintroduce în sistem seara și noaptea. Iar declarațiile lui Ilie Bolojan referitoare la oportunitatea ca Hidroelectrica să investească în baterii de stocare par să fie acoperite de situația de pe grafic, în care se vede cum producția acesteia scade în mod deliberat în timpul zilei pentru a face loc fotovoltaicelor. Realitatea este, însă, una diferită. În primul rând, producția Hidroelectrica nu scade în timpul zilei doar pentru că nu ar mai avea loc pe piață, ci și pentru că apa e o resursă prețioasă, mai ales vara, iar dacă ar continua să producă la capacitate constantă, lacurile de acumulare nu ar mai avea când să se regenereze și în cele din urmă nivelul lor ar scădea, nemaiputând produce deloc. În al doilea rând, toate sursele de producție de la baza graficului sunt operate de producători pentru care investiția în baterii de stocare nu are sens din punct de vedere economic. De altfel, dintre toți, pentru Hidroelectrica are cel mai mic sens să investească în baterii de stocare, din moment ce își poate calibra în mod natural producția în așa fel încât să fie introdusă în sistem doar la orele cu prețuri mai mari. Nici pentru ceilalți lucrurile nu diferă cu mult, chiar dacă producția lor nu poate fi ajustată pe ore. Asta deoarece în momentul de față singurul motiv pentru care ai ține energia stocată de la prânz până seara este diferența de preț, determinată tocmai de dezechilibrul dintre producție și consum. Cu cât acest dezechilibru scade, prin stocarea excesului de producție din timpul zilei și eliberarea sa în rețea seara, cu atât și diferențele de preț vor scădea, făcând ca investiția inițială să nu se mai justifice în cazul producătorilor care nu au oscilații mari de producție de la o oră la alta.

Practic, singurii pentru care există justificare economică să investească în achiziția de baterii de stocare sunt producătorii din surse fotovoltaice. Într-o măsură mai mică ar putea fi avantajați și cei cu producție eoliană, însă lipsa de predictibilitate a acestei surse de producție (în România, cel puțin) face ca dimensiunea capacităților de stocare necesare să fie greu de estimat. Pe termen scurt există, desigur, un avantaj major pentru cei care au baterii, chiar și fără să producă energie electrică, dat de diferențele de preț dintre prânz și seară. Dar acest avantaj nu va rămâne la infinit, pe termen lung ipoteza principală fiind că lucrurile se vor echilibra.

Mai există o entitate pentru care există justificare în achiziția de baterii de stocare, iar aceea este Statul Român. Nu pentru că ar câștiga bani din asta, ci pentru că este în interesul său ca sistemul energetic național să funcționeze bine, de preferat fără să se piardă sume mari de bani pe importuri de energie din Bulgaria. Întâmplător, Statul Român este și acționarul majoritar al Hidroelectrica, având chiar o deținere de 80% la producătorul de energie electrică. Ilie Bolojan a încercat să-și folosească autoritatea de premier și ministru interimar al energiei pentru a forța compania să investească în baterii de stocare, dar ar fi trebuit (sau ar trebui, pentru că e posibil să mai rămână mult timp în aceste funcții, la cum merg lucrurile în politică) să o facă într-un mod mult mai eficient. În calitate de acționar majoritar, Ministerul Energiei nu are doar posibilitatea de a vota în AGA o strategie prin care managementul să fie obligat să direcționeze banii într-o direcție anume, ci și pe cea de a solicita și aproba distribuirea unui dividend special din care să fie finanțată achiziția sistemelor de stocare fără ca Hidroelectrica să mai fie implicată în acest proces.

La finalul anului 2025 numerarul și depozitele bancare din bilanțul consolidat al companiei erau de aproape 5 mld. RON, iar la jumătatea acestui an de circa 4,5 mld. RON, după plata dividendului din profitul pe anul trecut, dar înainte de plata dividendului special din rezultatul reportat, în sumă totală de circa 1 mld. RON. O sumă mare, din care ar putea fi finanțată achiziția unor capacități importante de stocare. Dincolo de sumele mari aflate constant în conturi și depozite, datoriile financiare sunt aproape inexistente, iar la un indicator EBITDA de circa 5 mld. RON înregistrat în ultimii ani la nivelul grupului, ar fi ușor de obținut 10-15 mld. RON sub formă de credite sau obligațiuni, probabil chiar și 20. Mult peste necesarul de finanțare pentru echilibrarea sistemului și eliminarea dependenței de importurile bulgărești. Ar fi de ajuns ca în loc să se certe cu conducerea Hidroelectrica, șeful Guvernului să facă ceea ce au făcut iluștrii săi înaintași pentru plata pensiilor și salariilor, dar de data aceasta pentru un scop mai nobil.

După obținerea finanțării, mai departe „sky is the limit”, cum ar zice francezii. Varianta ideală ar fi ca fiecare facilitate de producție din surse fotovoltaice să aibă în aceeași locație o capacitate de stocare corect dimensionată, în așa fel încât să fie redusă la minimum utilizarea infrastructurii de transport și distribuție pentru un du-te-vino de la spațiul de producție la cel de stocare, apoi la consumator. Unele dintre ele au deja, iar pentru viitor statul trebuie să condiționeze conectarea la SEN de existența acesteia, în caz contrar riscând ca problema actuală să se adâncească în loc să se rezolve. Unii dintre proprietarii parcurilor fotovoltaice și chiar o parte a prosumatorilor au capacitatea financiară de a instala baterii, iar în contextul actual mulți dintre ei au făcut-o deja, însă diferența rămâne una mare, mai ales că există în lucru noi capacități de producție din această sursă. Până când va fi impusă o disciplină în domeniu, statul este singurul care are și interesul, și puterea financiară de a susține instalarea de baterii, iar acest lucru poate fi făcut în mai multe moduri. Începând de la ajutoare de stat nerambursabile în cazul producătorilor mici, care se încadrează în pragurile de ajutor de minimis impuse de Uniunea Europeană, continuând cu împrumuturi cu sau fără dobândă care să fie returnate din câștigurile aduse de vânzarea la prețuri mai mari pentru cei cu parcuri mai mari și mergând până la deținerea de către stat a bateriilor și închirierea lor către producători. Există, desigur, și varianta de a construi independent capacități de stocare de mari dimensiuni, posibil chiar direct de către Hidroelectrica, având în acest caz și economii de scară, însă în acest caz energia ar trebui achiziționată și revândută din piață, ceea ce ar duce la apariția unei noi situații volatile.

Există, așadar, soluții pentru echilibrarea sistemului electroenergetic, iar implementarea lor poate fi realizată într-un interval scurt de timp. Într-un an sau doi de la demararea unui program guvernamental în acest sens am putea avea deja producția fotovoltaică din timpul zilei stocată complet, dacă am avea nevoie de acest lucru. Important e ca lucrurile să fie privite din direcția corectă și să nu se mai încerce mobilizarea unor entități economice în încercarea de a finanța ceva ce le-ar aduce în cel mai bun caz un rezultat neutru, iar în cel mai rău caz pierderi.

Iar la final, trei grafice care ar trebui să ne pună pe gânduri. Primele două ilustrează evoluția comparativă a producției pe surse în România și Uniunea Europeană în săptămâna 30 a anului 2026, mai exact între 20 și 26 iulie, săptămâna dinaintea celei în care a fost oprită Unitatea 1 a centralei de la Cernavodă. La fel ca în România, și în restul Uniunii producția fotovoltaică are ponderi uriașe în timpul zilei. Diferențele vin din alte părți. În primul rând, consumul nu are un vârf atât de pronunțat în perioada de seară, distribuția sa fiind mai echilibrată, ceea ce sugerează o disciplină mai mare și în zona consumatorilor, nefiind însă clar dacă aceasta este una impusă sau una naturală, determinată de structura consumului industrial.

Producția din surse fotovoltaice are la rândul său o evoluție mai lină și acoperă o perioadă mai largă decât în România, însă acest lucru are legătură și cu împărțirea producției pe mai multe fusuri orare. Totuși, dacă ne întoarcem la consum mai regăsim și o altă diferență interesantă. Vârful de consum din România are loc la o oră mai înaintată decât pe media UE, iar acest lucru are legătură cel mai probabil cu faptul că orele de prime-time, în care populația stă în case și se uită la televizor, au fost adaptate după cele ale Europei occidentale, fiind împinse mai mult spre noapte. În încercarea de a fi și noi occidentali consumăm energie mai multă la ore la care ne e mai greu să o producem.

O altă diferență este producția mai mare și mai stabilă din surse eoliene, care acoperă o porțiune importantă a consumului la orele de seară. În România acest segment are oscilații mari de producție, însă nu între zi și noapte, precum cel fotovoltaic, ci în mod impredictibil, după cum bate vântul, și la propriu, și la figurat. Acesta este, însă, un subiect care merită abordat separat, pentru că el ne diferențiază de restul Europei într-o măsură mai mare iarna, atunci când deficitele se acutizează și ne aduc găuri financiare mai mari, chiar dacă nu sunt subiect de Breaking News la TV.

Un alt lucru care iese în evidență este că producția din gaze naturale pare să fie mai flexibilă pe media UE decât în România, diferențele între mijlocul zilei și restul perioadei fiind clar mai mari. De asemenea, în timp ce la noi echilibrarea sistemului între zi și noapte se face în principal prin intermediul energiei hidroelectrice, în restul Uniunii aceasta are o pondere relativ redusă, ceea ce în perioada verii asigură o stabilitate mai mare în contextul schimbărilor climatice, care au redus considerabil factorul mediu de capacitate al hidrocentralelor.

Ultimul element de pe lista de observații nu este o diferență, ci o asemănare. Și nu are legătură cu un lucru care există pe grafice, ci cu unul care (aproape) lipsește. Bateriile. Afacerea genială a bulgarilor, care ar fi cumpărat baterii pentru a stoca energia cumpărată la preț mic din România pentru ca apoi să ne-o revândă la preț mai mare, e de fapt o minciună. Bulgarii nu ne vând energie pentru că o stochează în baterii pe cea cumpărată din România, ci pentru că au consum mai mic (în termeni relativi) și distribuit mai uniform, fără vârful uriaș de la orele serii (un motiv mai serios de întrebări decât capacitățile de stocare), cu o pondere foarte mare a producției nucleare (care acoperă cam jumătate din consumul de la orele de vârf), peste care vine o producție fotovoltaică foarte mare, la fel ca și în România, dar și în restul UE. Pe partea de energie hidro apar vârfuri mai mari decât la noi, hidrocentralele nefiind nevoite să funcționeze la capacitate mare pentru o perioadă la fel de lungă.

Revenind la baterii, acestea au o pondere redusă în totalul energiei livrate în sistem în Uniunea Europeană, echilibrul între orele de zi și cele de seară fiind realizat în principal prin alte mijloace, nu prin stocarea energiei fotovoltaice. Totuși, tot de la bulgari putem trage o altă concluzie interesantă. Pe graficul lor nici măcar nu apar bateriile, dar nu pentru că ele nu există, ci pentru că energia stocată în ele apare la producția fotovoltaică, fapt care se poate vedea în vârfurile de producție fotovoltaică de la ore de seară (mai ales în weekend), când aceasta ar trebui să scadă. E posibil ca și o parte din intervalul prelungit de producție fotovoltaică din UE să provină tot de aici, nu doar de la diferențele de fus orar, însă în Bulgaria evoluția e mult mai evidentă. Concluzia pentru noi e însă alta, și anume că bateriile sunt în aceeași locație cu capacitățile de producție, nu separat.

Avem și bani, avem și exemple de (mai) bună practică, important e să nu ne mai încăpățânăm să facem lucrurile în mod original. Iar până când vom avea baterii sau capacități mai mari de producție funcționale, am putea începe prin a încerca să facem ceva cu cel mai original lucru pe care îl vedem pe graficele de mai sus: vârfurile ascuțite de consum, cele care ne diferențiază cel mai mult atât față de bulgari, cât și față de media Uniunii Europene.

Surse grafice: sistemulenergetic.ro, energy-charts.info.