"In momente disperate, masuri disperate", ar putea spune cineva referitor la cea mai recenta gaselnita de politica monetara a bancilor centrale: dobanda negativa. Daca in unele cazuri disperarea te obliga sa faci lucruri curajoase, care te scot din situatia dificila, in alte cazuri ea te poate face sa nu mai gandesti limpede si sa te afunzi si mai mult in probleme.
Parca pentru a-i face in ciuda guvernatorului BNR, “legile economice” nu sunt chiar atat de obiective si nici nu functioneaza de fiecare data. In teorie, atunci cand o banca centrala creste dobanda de politica monetara, rata inflatiei scade (nu dintr-o data, evident, ci cu o oarcare intarziere), deoarece un cost mai mare al banilor descurajeaza consumul si stimuleaza economisirea. Mai putini bani in piata inseamna cerere mai mica, deci crestere mai mica a preturilor. Reciproca e si ea adevarata: o scadere a dobanzii scoate banii din “somnolenta” depozitelor bancare si ii indreapta, inclusiv prin intermediul creditarii, catre consum, crescand cu aceasta ocazie si preturile. Nu doar inflatia este influentata in acest fel, ci de regula si cresterea economica, ajutata de dobanzi mai mici si penalizata de dobanzile mari.
Pe acest principiu, majoritatea bancilor centrale au scazut dobanzile de referinta pana aproape de zero sau, in unele cazuri, chiar mai jos. Economiile lumii sunt insa, in momentul de fata, ca niste pacienti carora li se administreaza antibiotice pentru o gripa, dupa ce au luat constant aceleasi medicamente ani de zile, fara sa aiba neaparat nevoie de ele. Ca si acei pacienti, economiile au devenit imune la masurile de politica monetara, tocmai ca urmare a administrarii lor abuzive dupa criza din 2008.
Dobanda minima a FED in timpul crizei din 1929-1933 a fost de 1,5% si a fost mentinuta doar patru luni. Pentru a contracara o criza de proportii mai mici, dobanda a ajuns in 2008 in intervalul 0-0,25%, ramanand acolo timp de sapte ani. Tratamentul a fost corect, a functionat cu alte ocazii, dar utilizarea prelungita l-a facut in cele din urma ineficient.
Ca si cum nu ar fi fost de ajuns, au mai aparut si injectii masive de lichiditate in sistemul bancar sau, in unele tari (cum e si Romania), subventii de la stat, destinate repornirii creditarii. Rezultatul? Niste economii-mutant, care nu mai functioneaza dupa regulile traditionale si nici nu pot fi tinute sub control cu aceleasi masuri.
Dobanda negativa este, pentru mai multe tari, ultima speranta de a evita o deflatie prelungita, de genul celei din care Japonia inca se chinuie sa iasa dupa circa 20 de ani. In alte conditii poate ca ar fi functionat, insa acum e posibil sa faca mai mult rau. Asta pentru ca, in ultimii ani, mecanismul economic s-a fracturat exact acolo unde “medicamentul” a fost cel mai puternic folosit: in sistemul bancar. Intermedierea financiara pe care ar trebui sa o asigure bancile nu mai are loc decat partial, pentru ca atat cererea, cat si oferta de credite sunt mai subtiri. Bancile sunt mai selective, dupa ce au fost ajunse din urma de creditele date oricui si in orice conditii inainte de 2008. Baza de clienti e mai mica, multi dintre clientii vechi fiind neeligibili pentru noi credite in prezent. Cei care sunt eligibili sunt la randul lor mai selectivi asupra momentului si conditiilor in care ar fi dispusi sa se indatoreze.
Creditarea anemica este insotita, in mod paradoxal, de un exces de lichiditate, in conditiile in care economisirea creste in continuare mai rapid decat creditarea, in ciuda dobanzilor mici. Intr-un astfel de context, mai multa lichiditate injectata in sistem prin intermediul unor dobanzi si mai mici, sau prin intermediul unul program de achizitie de obligatiuni cum este cel derulat de BCE, nu vor avea niciun efect.
Mai mult, masurile pot avea chiar si un efect de bumerang. Scaderea dobanzilor inseamna teama de inflatie din partea bancii centrale, ceea ce induce aceeasi teama si in randul publicului. Prin urmare, deponentii vor duce si mai multi bani la banci, pentru a evita o devalorizare si mai mare a produselor pe care le-ar putea cumpara cu acei bani, iar decizia de a lua un credit va fi amanata din acelasi motiv.
Economiile lumii nu au nevoie in acest moment de o noua injectie de bani proaspat tipariti, ci de o injectie de incredere. Increderea e mai greu de gasit decat banii, dar cineva va trebui sa o furnizeze. In 1933 a venit, la fel ca si criza, din America, de la F.D. Roosevelt. Ramane de vazut daca, cand si de unde va veni de data aceasta.
Marius Pandele
Dep. Analiza
4 martie 2016
Autor: Marius Pandele