Editoriale

"Adevarat vorbeam/ Ca nu iubesc mandria si ca urasc pe lei/ Ca voi egalitate, dar nu pentru catei”. Ce legatura ar putea fi intre fabula lui Grigore Alexandrescu si economia zilelor noastre? Ei bine, este. Dulaul Samson s-a metamorfozat peste timp intr-o multinationala care simte o repulsie instinctiva fata de "lupii, ursii, leii” de la Fisc, in timp ce catelul Samurache a luat forma unui contribuabil oarecare, mereu ocupat cu statul la coada pentru a plati diversele taxe rasarite precum ciupercile dupa ploaie.

 

Am putut vedea o mostra a acestui arc peste timp zilele trecute, dupa ce Parlamentul a votat eliminarea a 100 de taxe mai mult sau mai putin importante in ecuatia bugetara. In loc sa fie multumiti ca economia privata va putea sa respire un pic mai bine dupa aceasta masura, unii reprezentanti ai mediului de afaceri au devenit vocali impotriva legii respective. De ce? Pentru ca nu aveau de castigat ei in mod direct, ci contribuabilii persoane fizice, care plateau cea mai mare parte a acelor taxe. (http://www.digi24.ro/stiri/economie/bani-afaceri/eliminarea-a-100-de-taxe-ingrijoreaza-oamenii-de-afaceri-595524). Cu alte cuvinte, "vrem taxe mai mici, dar nu pentru catei”.

Dincolo de atitudinea care, la urma urmei, poate fi inteleasa (nu inseamna ca e si corecta), mi s-a parut izbitor argumentul scos la inaintare impotriva reducerii poverii fiscale. "Omul de rand” (nu e exprimarea mea, ci a autorului teoriei), desi are impresia ca e un lucru bun ca nu va mai plati taxa radio-TV sau timbrul de mediu, va avea de fapt de suferit neplatind acele taxe. Asta pentru ca "acesti bani trebuie sa vina de undeva”. O logica a jocului cu suma nula, impartasita se pare si de prim-ministru (http://www.digi24.ro/stiri/economie/dacian-ciolos-eliminarea-taxelor-inseamna-cresterea-impozitelor-595655), in care nu exista conceptul de politica fiscala relaxata sau restrictiva, iar castigul cuiva nu poate veni decat din pierderea altora.

Mai departe, firul logic trece din zona economiei de piata in cea a statului centralizat, in care cineva stabileste in mod arbitrar preturile. Scad taxele pentru "omul de rand”? Ele trebuie acoperite, macar partial, din impozite si taxe pentru firme. Daca cresc taxele pentru firme, acestea vor creste preturile, pentru ca, nu-i asa, preturile sunt date de bunul plac, nu de cerere si oferta. Deci tot "omul de rand” are de suferit. O logica pe care am mai vazut-o si la alte persoane din mediul corporatist, care dispretuieste, in mod paradoxal, mecanismele pietei libere si care, din pacate, a ajuns sa fie tratata ca fiind normala de consumatorii romani.

Gandirea este specifica domeniilor in care concurenta este putina sau nu exista deloc. Intamplator, in aceste domenii exista si cea mai puternica prezenta a multinationalelor, venite din tari in care un asemenea mod de gandire ar provoca reactii variind de la amuzament la indignare.

E interesant de facut o comparatie intre abordarea romaneasca, in care o posibila crestere usoara a fiscalitatii se transmite fara mari discutii catre consumatori, si cea britanica. Acolo, lira sterlina s-a depreciat puternic fata de euro si dolar, iar preturile produselor de import sunt sub o presiune tot mai mare. In aceste conditii, Unilever a incercat sa creasca pretul produselor exportate din Europa continentala catre Marea Britanie cu circa 10% (dupa o crestere de 17% a euro fata de lira sterlina), fapt care a dus la un conflict in toata regula cu cel mai mare lant de magazine britanic, Tesco. Miza nu avea legatura cu "omul de rand”, ci cu cat din cresterea cursului euro ar trebui sa suporte fiecare dintre cele doua companii. Asta pentru ca pe o piata concurentiala, asa cum este cea britanica, orice crestere de cost se distribuie pe intregul lant comercial, nu este aruncata in intregime in capul consumatorului final. Cei care incearca sa ocoleasca aceasta regula nescrisa a economiei de piata sunt trasi in afara de "mana invizibila” la care facea referire Adam Smith.

Tot din cauza cursului lirei sterline, Microsoft a anuntat cresteri de preturi de pana la 22%, insa nu pentru micii consumatori, ci doar pentru firme. Un lucru care spune totul despre puterea pe care o au acestia intr-o economie concurentiala. Nu stiu cum isi fac politicile de pret Unilever si Microsoft in Romania, dar stiu multe firme care nici macar nu se obosesc sa salveze aparentele, avand tarife direct in euro, pentru a fi sigure ca nu-si asuma vreun risc in raporturile cu consumatorul roman. Nu doar multinationale, ci si firme romanesti, mai mici sau mai mari.

E clar ca avem o cale lunga de parcurs pentru a vedea si in Romania doi giganti economici luptandu-se unul cu celalalt pentru a nu intra in conflict cu cel mai mare gigant economic, consumatorul. E la fel de clar ca se poate ajunge acolo, daca ne uitam la domenii precum piata de capital, unde o asemenea situatie exista deja (fara sa fie vorba de giganti economici, e drept). Putem face primul pas tragand un semnal de alarma atunci cand este pusa la indoiala piata libera, cu tot ceea ce inseamna ea. 

Asa cum investitorii la Bursa stiu cel mai bine, pretul este acolo unde cineva este dispus sa cumpere din Ask sau sa vanda in Bid, fara sa aiba importanta ce sta in spatele acelei decizii. La fel trebuie sa se formeze pretul pentru orice produs sau serviciu, indiferent de motivele pentru care cineva alege sa ceara mai mult sau sa ofere mai putin.