Zilele trecute tocmai s-a consumat un nou episod din acest "Tanar si nelinistit” al Romaniei, in care ii vedem in rolurile principale pe Daniel Zamfir, Gheorghe Piperea, BNR si bancile comerciale. La fel ca intr-un soap opera sau intr-o telenovela, episodul pare ca e un punct de inflexiune, in care fundatia intregii povesti va fi afectata iremediabil, pentru ca la final sa aflam ca nu s-a schimbat de fapt mare lucru.
Nu are rost sa insist asupra noilor propuneri legislative care au reaprins scandalul intre cele doua tabere. Vom vedea la momentul potrivit cat de bune sau cat de proaste sunt, daca vor avea efectele estimate de initiatorii sau de oponentii lor si, cel mai important, daca vor ajunge intr-adevar sa fie puse in aplicare. Altceva mi-a atras atentia insa in aceasta dezbatere inversunata, chiar contondenta pe alocuri (la figurat, evident).
Unul din argumentele forte ale taberei bancare este faptul ca masurile discutate in Parlament vor diminua accesul la credite al populatiei. De fapt, acesta pare sa devina elementul principal al discutiei, dupa ce in anii trecuti era vorba despre pierderile pe care le-ar suferi bancile locale, vorbindu-se chiar despre falimente in unele situatii. De ambele parti ale baricadei, accesul mai greu la credite pare sa fie vazut ca un lucru negativ, diferenta fiind ca unii estimeaza o scadere a creditarii dupa adoptarea proiectelor legislative, iar ceilalti nu.
Intamplator, discutia despre credite are loc la putin timp dupa intrarea in vigoare a MIFID 2, noul cadru legislativ la nivel european pentru pietele de capital. Printre noutatile aduse de acesta se numara, la loc de cinste, inasprirea reglementarilor legate de produsele financiare cu levier, asa cum sunt CFD-urile. Initiatorii MIFID 2, la fel ca si supraveghetorii altor piete de capital importante, sunt ingrijorati de efectele negative ale acestor instrumente financiare in care cu 10 dolari investiti poti sa tranzactionezi echivalentul a 1000, 2000 de dolari sau chiar mai mult. Suna cunoscut? Daca inlocuim "investitie” cu "cheltuiala”, obtinem ceva foarte familiar: cu 10 dolari cheltuiti efectiv, poti sa "tranzactionezi” un iPhone de 1000 de dolari. De fapt, in al doilea caz nu e vorba de 10 dolari, ci de zero dolari, deci levierul e chiar mai mare.
Desigur, cele doua situatii nu sunt nici pe departe identice. In cazul unui credit platesti banii inapoi treptat, asa ca la final vei fi platit, teoretic, aceeasi suma pe produsul respectiv. La un CFD nu trebuie sa platesti nimic inapoi, dar poti pierde si banii, si produsul daca lucrurile merg prost. In vremuri obisnuite, un credit e mai putin riscant decat un CFD. Cat platesti, atat primesti, doar ca nu dintr-o data, ci esalonat. Daca nu mai ai bani pentru plata ratelor, situatia se inverseaza, iar CFD-ul devine o investitie prudenta, conservatoare, in care probabilitatea de a ramane dator pe viata e extrem de mica, aproape de neluat in calcul.
Creditul este un produs financiar riscant, indiferent de forma pe care o imbraca. Nu degeaba creditele nu sunt la egalitate cu numerarul, depozitele la Banca Centrala sau cu titlurile de stat atunci cand vine vorba de indicatorii de solvabilitate ai bancilor. Riscul apare insa de ambele parti. Pentru banca e riscul de a nu-si primi inapoi principalul, dobanda sau pe amandoua, pentru client e riscul de a ramane dator pe viata. La fel cum, si in cazul CFD-urilor, clientul risca sa piarda toti banii (in situatii exceptionale chiar mai mult decat banii depusi), dar si brokerul risca sa piarda bani si chiar sa dea faliment, cum s-a intamplat cu cativa dintre ei dupa cresterea francului elvetian din 2015.
Asa cum am mai spus in urma cu ceva timp (https://www.primet.ro/Se-poate-sau-nu-se-poate-si-si-editorial-6641), Romania are nevoie de o schimbare de atitudine in legatura cu traseul banilor in economie. Cumparand acum un televizor sau un telefon pe care nu ni-l permitem, doar pentru ca o banca sau un IFN ne vantura pe la nas "oportunitatea vietii”, nu vom face decat sa ramanem saraci. Ba chiar sa devenim si mai saraci, indiferent daca se materializeaza sau nu riscurile aferente creditului. E greu de spus acum daca propunerile legislative despre care vorbeam mai sus vor ingreuna sau nu accesul la credite, dar felul in care se pune problema e unul gresit.
Creditarea e unul din pilonii societatii de consum existenta in momentul de fata in toate tarile civilizate, insa nu a fost intotdeauna asa. Ea a inceput sa se dezvolte de-abia dupa ce in economiile mari s-au acumulat capitaluri consistente, iar abundenta acestora a dus la asumarea unor riscuri mai mari, printre ele si extinderea creditarii la categorii de clienti care pana atunci nu erau luate in calcul. In Romania am sarit peste etapa acumularii de capitaluri si am trecut direct la redistribuirea lor, chiar daca nu avem de fapt ce sa redistribuim.
Prin urmare, ar fi de fapt atat de rau daca romanii ar avea acces mai greu la credite, indiferent de motivul pentru care s-ar intampla asta? Ar fi o problema atat de mare daca in loc sa plateasca 30% din salariul lunar pe rate la banci ar pune acei bani deoparte? Ne-ar afecta atat de mult ca, in loc de ultimul model de smartphone, sa avem un cont bancar mai mare, niste unitati de fond sau actiuni la cele mai mari companii din tara? Ca in loc sa fim saraci si indatorati, sa fim noi cei care ii imprumuta pe altii? Asta e de fapt intrebarea.
Autor: Marius Pandele