Vanzarea retelei private de sanatate “Regina Maria”, pentru o suma care se pare ca depaseste 100 de milioane de euro, a tinut prima pagina a publicatiilor economice in ultimele zile. Dincolo de detaliile tranzactiei, apare o intrebare care macina mintile brokerilor de multi ani de zile: de ce nu a avut loc un astfel de exit prin intermediul Bursei de Valori, asa cum se intampla in majoritatea tarilor dezvoltate?
In SUA, momentul de apogeu al oricarui antreprenor este listarea la Bursa. Mark Zuckerberg a atras in actionariatul Facebook investitori privati dinainte de listare, dar nu a luat niciun moment in calcul vanzarea companiei catre un fond de investitii sau o corporatie din domeniul IT. Chiar si chinezii de la Alibaba au ales acelasi drum, cel al pietei de capital, in detrimentul multiplelor alternative disponibile.
De ce altii fac asta, iar noi nu? Un prim motiv ar tine de ADN-ul nostru, ca societate. In Romania afacerile nu se fac de pe ecranul unui calculator conectat la sistemul de tranzactionare al Bursei, ci se negociaza direct, fata in fata. Factorul personal, simpatia sau antipatia pe care o genereaza un potential partener de afaceri sunt de multe ori mai importante decat pretul sau conditiile contractuale.
Bursa nu are loc intr-o astfel de ecuatie, nici pentru un antreprenor care vrea sa ramana actionar majoritar, nici pentru unul care vrea sa iasa din afacere. Ea este rece, impersonala, iar cei de la celalalt capat al conexiunii la internet au in minte doar calculul sec al randamentului pe care l-ar putea obtine. Ei nu se vor putea atasa niciodata de un emitent asa cum o face fondatorul sau. Din pacate, putini sunt cei care iau in calcul acest aspect cultural atunci cand incearca sa aduca la Bursa emitenti, iar argumentele lor, logice de altfel, se lovesc mai mereu de un zid.
Nu toate motivele au insa la baza factori de acest fel. Finantarea facila prin intermediul bancilor (uneori prea facila, dupa cum s-a putut vedea atunci cand a venit criza economica), combinata cu costurile administrative mari pe care le presupun listarea la bursa sau emisiunea de obligatiuni, scot din joc unul dintre cele mai puternice argumente pe care le are piata de capital in alte tari. Bancile ar trebui sa inteleaga ca un debitor listat la bursa e un debitor mai putin riscant decat unul care isi desfasoara activitatea departe de ochii curiosilor, si sa bonifice astfel de clienti prin dobanzi mai mici si conditii contractuale mai bune. Din pacate nu se intampla asa, iar piata de capital e vazuta ca o sursa de finantare rivala, nu ca un partener, iar actionarii companiilor mai importante ajung sa gandeasca la fel, pe principiul tertului exclus: ori banca, ori bursa.
O alta categorie de motive sunt cele institutionale si juridice. Statul a fost artizanul celor mai mari listari de la BVB, dar el ar putea face mult mai mult bine pietei de capital modificand cadrul legal. Costurile suportate de o companie listata si obligatiile acesteia sunt complet disproportionate in comparatie cu celelalte companii. Ca actionar majoritar al unui emitent, ti se pune practic covorul rosu catre delistare. Mai mult decat atat, intr-o tara macinata de evaziune fiscala si de coruptie, o firma listata, obligata sa evite complet practicile care au legatura cu cele doua, are un dezavantaj care o poate duce chiar si la faliment. Solutia nu ar fi eliminarea conditiilor de transparenta sau de protectie a actionarilor minoritari pentru emitenti, ci extinderea lor catre companiile mari care nu sunt listate la Bursa.
Tot la aceasta categorie putem aduce in discutie si practicile unor actionari minoritari “procesomani”, care au reusit sa-i tina chiar si ani de zile in suspans pe ceilalti actionari cu actiuni in instanta impotriva unor hotarari luate in Adunarile Generale ale Actionarilor. Astfel de situatii gonesc si potentialii emitenti, dar si potentialii investitori, iar statul are obligatia sa scurteze durata litigiilor care lasa in aer activitatea unei companii.
Poate cel mai importanta este, insa, lipsa unui precedent. Bursa trebuie sa fie, pentru un antreprenor, certificarea succesului sau si a valorii activelor pe care le detine. In America nu ar fi de conceput un top al celor mai bogati oameni facut pe baza declaratiilor acestora si a unor evaluari facute “in orb”. Daca iti listezi firmele la bursa s-ar putea sa te trezesti ca, de la averea de sute de milioane estimata de un ziarist, ajungi la 10-20% in mod real. Donald Trump, de exemplu, e controversat pentru ca nu are o astfel de certificare din partea pietei, dar si pentru ca majoritatea celorlalti o au. Cand vom avea si noi un precedent, dat de cativa milionari sau chiar miliardari autentici, certificati de piata, probabil ca restul vor veni mai repede si mai usor.
Marius Pandele
Dep. Analiza
7 august 2015
Autor: Marius Pandele