Ordonanta recenta a Guvernului referitoare la distribuirea de dividende din rezervele companiilor de stat a provocat reactii mixte, chiar daca nu are, deocamdata, nicio finalitate concreta. Pe de o parte am vazut nemultumire ca banii de investitii ai companiilor ar putea ajunge in pomeni electorale ale Guvernului, pe de alta parte am vazut reactii pozitive date de posibilitatea unor randamente mai mari ale dividendelor.
Investitorii au fost in cea de-a doua categorie, fapt reflectat si de cresterile de pret ale actiunilor emitentilor care au numerarul si rezervele necesare pentru a da dividende mari. E o reactie de inteles, avand in vedere ca se pot face profituri consistente de pe urma unor dividende exceptionale. Este, de altfel, si abordarea rationala din punct de vedere economic in aceasta situatie.
Contestatarii dividendelor mari distribuite de companiile de stat scot in fata investitiile pe care trebuie sa le faca aceste companii in perioada urmatoare, cu argumentul ca niste iesiri semnificative de bani le vor pune in dificultate ulterior. Nimeni nu pare sa ia in calcul insa in mod serios indatorarea ca forma de finantare a investitiilor. Surprinzator, intr-o tara in care consumul pe credit este un rege neincoronat, investitiile pe credit sunt vazute intr-o lumina extrem de proasta.
Pentru o afacere, indatorarea nu este doar o solutie de avarie, la care apeleaza doar dupa ce banii proprii si cei ai actionarilor s-au terminat. Profitul se poate obtine la fel de bine si cu banii proprii, dar si cu banii bancilor sau ai investitorilor in obligatiuni. Daca la un capital propriu de 10 lei poti obtine un profit anual de 2 lei, la un capital propriu de 5 lei si datorii de 5 lei poti obtine tot 2 lei, din care se scade dobanda anuala. La aceiasi bani investiti de actionari, rezultatul e mult mai bun daca se adauga si un capital imprumutat, atata timp cat afacerea e pe profit si dobanda nu e prea mare.
Companiile de stat au datorii mici in momentul de fata, iar distribuirea unor dividende suplimentare nu le-ar afecta in mod real posibilitatea de a face investitii. De altfel, pentru companiile cu activitate reglementata, asa cum sunt majoritatea celor detinute de stat si listate la BVB, investitiile sunt oricum mult mai dificil de realizat decat pare. Asta pentru ca orice investitie intra in baza de active reglementate, creste astfel profitul reglementat si, intr-un final, duce la cresterea tarifelor. Si, cum orice crestere de tarife este vazuta prost de consumatori, care sunt in acelasi timp si alegatori, rezultatul este ca autoritatile statului au o reticenta naturala cand vine vorba sa aprobe proiecte de investitii importante la companiile cu activitate reglementata.
Prin urmare, "pauperizarea” companiilor de stat prin acordarea de dividende mari este o tema falsa, iar preocuparea statului pentru performanta financiara a firmelor din subordine si pentru obtinerea de randamente mari de pe urma lor este mai degraba laudabila. Desigur, stim ca la baza preocuparii se afla lipsa banilor pentru niste cheltuieli bugetare care ne vor apropia de soarta Greciei, dar asta nu schimba faptul ca masura in sine e una de inspiratie capitalista, si nu populista, ca mai toate lucrurile de pe la noi.
Totusi, daca Guvernul vrea mearga cu adevarat pe drumul responsabilitatii si al deciziilor economice rationale, ar trebui sa faca urmatorul pas, si cel mai important de altfel: sa vanda treptat toate participatiile pe care le mai detine la entitati al caror obiectiv nu este oferirea de servicii publice, ci generarea de profit. Statul nu este si nu trebuie sa fie actionar, ci furnizor de servicii publice. Exitul partial de la Electrica a fost un inceput bun, dar trebuie sa fie doar primul dintr-o serie lunga de proiecte de acest fel. Altfel, Statul va fi exact in situatia pe care le-o reproseaza acum companiilor din subordine. Acestea au bani pe care nu ii folosesc, in timp ce actionarul majoritar se imprumuta pentru cheltuielile sale. Tot asa insa, Statul are active pe care nu le foloseste (actiunile la companiile din subordine), in timp ce "actionarii sai majoritari”, contribuabilii, platesc impozite care ar putea fi la fel de bine acoperite partial din acei bani.
Beneficiile ar fi numeroase, de la obtinerea de bani pentru proiectele publice pe care e normal ca un Stat sa le deruleze, pana la construirea unei economii competitive, in care companiile pornesc din start de la ideea maximizarii randamentului pentru actionari, nu isi dau seama de asta doar atunci cand actionarul majoritar nu mai are bani pentru alte lucruri.
Pentru cei care se vor grabi sa invoce eternul (si falsul) argument ca societatile "strategice” trebuie sa fie ale Statului, voi pune si un link referitor la o societate mai importanta decat cele romanesti (https://www.bloomberg.com/politics/articles/2017-04-04/trump-officials-alarmed-chinese-may-bid-for-westinghouse-unit). Westinghouse, cel mai mare constructor de reactoare nucleare din lume, este falimentar, iar actionarul actual, Toshiba, vrea sa vanda operatiunile companiei. Desi nu este actionar, Statul american si-a rezervat dreptul legal de a bloca o potentiala achizitie care ar putea pune in pericol informatii sensibile cum sunt secretele nucleare, iar acum este decis sa se foloseasca de acest drept pentru ca Westinghouse sa nu ajunga in proprietatea unor investitori din China. Varianta de a deveni actionar al companiei este doar una de rezerva si, cel mai probabil, nu se va ajunge acolo.
Concluzionand, ar trebui sa fim mai blanzi cu guvernantii cand vine vorba de interesul lor brusc pentru rezultatele pe care le aduc companiile din subordine. Poate chiar sa-i laudam pentru ca au observat, chiar si atat de tarziu, faptul ca niste bani, ai Guvernului si ai altor actionari, stau degeaba in niste conturi bancare sau, si mai ciudat, sunt folositi pentru a cumpara obligatiuni emise chiar de Guvern. In acelasi timp, ar trebui sa nu mai fim atat de blanzi cand vedem ca Statul catre care populatia plateste impozite si taxe pastreaza niste active de care nu are nevoie, in loc sa le foloseasca pentru a oferi servicii publice mai bune, lucrul pe care il asteptam cu totii de la el.
Autor: Marius Pandele