Editoriale

In urma cu un an fara o zi vorbeam despre asa-zisa "inflatie temporara” de la acel moment (https://www.primet.ro/In-sfarsit-un-domeniu-in-care-Romania-e-cu-30-de-ani-inaintea-SUA-editorial-6875) si estimam ca, data fiind particularitatea naturala a inflatiei de a se autointretine, teoria oficiala a revenirii la normalitate dupa calmarea preturilor din energie e una complet nerealista. Intre timp, Vladimir Putin le-a oferit o iesire neasteptata din ridicol celor care sustineau aceasta teorie, iar acum tot "corul optimistilor” si-a recalibrat discursul. Chipurile, inflatia ar fi ramas temporara daca nu incepea razboiul din Ucraina, acesta fiind vazut acum drept vinovat pentru cresterile de preturi.

In editorialul din linkul de mai sus faceam referire la niste vremuri de mult apuse, in care unii dintre adultii de acum inca nu se nascusera si pe care altii, din diverse cauze, nu si le mai aduc aminte. Ion Iliescu, Petre Roman, mineriade, cuponiada... si mai ales, inflatie. O inflatie salbatica, necrutatoare, care parca statea la panda si iti sarea la beregata cand te asteptai mai putin. Nu stiu daca exista vreo familie care a trait in orasele Romaniei anilor ’90 si care sa nu fi trecut macar o data prin experienta de a merge la cumparaturi, cofetarie, restaurant sau altundeva, iar in momentul platii sa observe cu groaza ca banii din portofel nu mai erau de ajuns pentru a acoperi preturile mai mari decat cele pe care le stiau.

In mod bizar, desi multi dintre cei care erau atunci protagonistii unor asemenea intamplari inca transforma preturile din magazine in lei vechi, cresterile de preturi i-au luat acum complet pe nepregatite, ca si cum nu ar fi trecut niciodata printr-o perioada cu inflatie mai mare de 2,5%, cat inca este in mod oficial tinta BNR pentru anul 2022.

Daca era vorba doar despre surprinderea cu care e privita cresterea cu 14% a preturilor intr-o tara in care rata inflatiei a atins si 350% pe an, situatia nu era chiar atat de grava. Lucrurile par sa se repete, insa, cam in toate domeniile. Ca popor, avem memoria unei muste care se loveste de geam din nou si din nou, insa tot mai incearca o data sa mearga in aceeasi directie, in speranta unei finalitati mai bune. Musca tot isi mai schimba directia intr-un final, insa oamenii se pare ca pot ramane ghidati catre aceeasi directie la infinit.

Spre finalul anilor ’90 si la inceputul anilor 2000, eforturile sustinute ale mai multor guverne, cu sacrificii mari din partea populatiei si beneficiind de plusul de credibilitate dat de statutul de canditata la aderarea la UE, au facut ca hiperinflatia sa fie in cele din urma invinsa. Anul 2004 a fost ultimul in care preturile au crescut in medie cu mai mult de 10%, urmand apoi o lunga perioada de relativa stabilitate din acest punct de vedere. Dupa atatia ani lumea a uitat de inflatie, iar masurile guvernantilor amintesc de inceputul anilor ’90, cand se urmarea multumirea alegatorilor mai intai printr-un curs valutar sustinut artificial pentru a-si putea permite produsele de import aparute pe piata, apoi prin tinerea in viata la fel de artificial a fabricilor comuniste falimentare, iar in final prin scoaterea anticipata la pensie a celor care ar fi trebuit sa devina de fapt someri in urma inchiderii acelor fabrici. Metodele de atunci au fost reinventate sub forma pensiilor suplimentare acordate o data la cateva luni, voucherelor pentru mancare, subventionarii preturilor la energie electrica si gaze, iar lista sigur nu se va opri aici.

Dupa socul economic care a lovit Romania in anul 2008 au avut loc adevarate drame din cauza modului in care ajunsese sa functioneze piata imobiliara, cu locuinte vandute mai intai in faza de constructie, apoi in faza de proiect, iar in cele din urma in faza de idee. Multi au ramas cu banii dati si cu un fisier .jpg in care se afla, in toata splendoarea, viitoarea lor locuinta. Altii au ramas cu toate acestea si, ca bonus, cu un credit bancar pe care, in ciuda esecului proiectului imobiliar, erau obligati sa-l ramburseze. Ani de zile dupa acel moment, niciun dezvoltator imobiliar nu a mai avut indrazneala sa pomeneasca de vanzarea locuintelor in faza de proiect, putand fi taxat serios de opinia publica pentru asta. Incet-incet lumea a uitat, iar in momentul de fata lucrurile sunt iar fix in punctul din care plecasera. La fel ca si in trecut, povestile de succes ale celor pentru care lucrurile au functionat le dau peste gura celor care ar putea atrage atentia asupra riscurilor, asa cum si la Caritas sau FNI existau numeroase exemple de investitori care se imbogatisera in mod real, inainte ca sistemul sa se prabuseasca. Cat timp lucrurile au functionat, cei care aveau un discurs pesimist au fost vazuti ca niste prosti.

In mediul investitional lucrurile stau la fel. Daca ii spuneai in 2007 unui investitor pe piata Rasdaq ca Dafora are un PER de peste 200 si ca asa ceva nu e sustenabil te trimitea la plimbare, nu inainte de a-ti explica ce prost esti si ce putin cunosti afacerea, pe care intrarea in UE o va propulsa in mod spectaculos. Dupa prabusirea pietei toata lumea a inceput sa sufle si in iaurt, fiind vazute la tot pasul noi prabusiri, pana cand au inceput sa apara investitori noi, iar care erau mai vechi in piata au inceput sa uite. Acum nu mai exista Rasdaq, dar avem o abundenta de instrumente financiare riscante, incepand cu actiuni supraevaluate masiv in speranta unor cresteri uriase in viitor, continuand cu tranzactii cu efect de levier pe diverse instrumente si terminand cu criptomonede si NFT-uri. Apetitul pentru risc, care parea pierdut definitiv dupa anul 2008, a fost re-cultivat in timp, iar acum dicteaza comportamentul investitional al unui procent tot mai mare de participanti la piata.

Creditele, cele care au provocat criza economica anterioara, au avut o traiectorie asemanatoare. Renegate complet in anii care au urmat, au ajuns, de la o prezenta constanta in pauzele publicitare ale televiziunilor, la un subiect discutat din cand in cand la ghiseele bancilor, fara prea mare tragere de inima nici din partea reprezentantilor acestora, nici din partea potentialilor clienti. Niciunii nu mai aveau incredere in ceilalti, asa ca preferau sa pastreze distanta. De-abia pe la jumatatea deceniului trecut au inceput sa apara din nou, timid, reclamele la credite, in unele cazuri incercand chiar sa reinvie mentalitatea care ii falimentase anterior pe multi romani (https://www.primet.ro/Se-poate-sau-nu-se-poate-si-si-editorial-6641). In final, si in acest caz lucrurile au revenit treptat catre tendinta din trecut, bancile au uitat ca indemnarea la iresponsabilitate financiara produce rau-platnici, iar clientii au uitat si ei ca dobanzile nu raman la infinit aproape de zero.

In privinta creditelor si-a adus contributia si Statul, cu programul "Prima Casa”, un bailout neoficial al bancilor locale (si al pietei imobiliare, in mod indirect) lansat in anul 2009 si care ajunsese in prima parte a anului 2021 la un sold al garantiilor de 24,5 miliarde de lei, corespunzator unor credite de 50 miliarde de lei. Asta inseamna aproape jumatate din soldul creditelor pentru locuinte acordate gospodariilor populatiei la data de 30 aprilie 2022, 30% din soldul total al creditelor acordate gospodariilor populatiei si aproape 15% din totalul creditului neguvernamental la aceeasi data. Intr-un cuvant, enorm.

Dupa ce musca noastra s-a lovit de geam in anii ’90, apoi in 2008, a trecut suficient timp incat sa uite ca in acea directie nu se poate trece mai departe, iar acum zboara inapoi cu toata viteza. Totul e configurat parca pentru a grabi si a intensifica impactul. Inflatia e combatuta aruncand bani in piata, imobiliarele functioneaza pe principiul "it’s now or never”, investitiile merg in procent tot mai mare spre destinatii cu un nivel de risc apropiat de 6/49, iar creditele sunt reinviate fix cand inflatia a ajuns la 14%, dar dobanzile sunt inca mici.

Oare ce se va intampla in viitor? Vor scadea preturile dupa ce Guvernul ii va ajuta pe alegatorii partidelor care il compun sa cumpere mai multa mancare, gaze sau curent electric? Dimpotriva, vor creste. Vor ramane mici dobanzile creditelor de 50 de miliarde de lei garantate de Stat daca inflatia ramane la 14%, sau daca urca la 20%, 30% sau mai sus? Din nou, nu. Si ele vor creste si va fi nevoie sa ajunga cel putin la acelasi nivel cu inflatia pentru ca aceasta sa se tempereze cat de cat. Daca dobanzile cresc si falimenteaza o parte din debitori, iar Fondul de Garantare ramane cu un stoc urias de apartamente, imobiliarele cumparate in faza de proiect vor mai fi mai mult decat niste fisiere .jpg? Si aici, in majoritatea cazurilor raspunsul e nu. In fine, daca toate cele de mai sus se intampla, va mai fi cineva interesat sa cumpere monede digitale cu care nu se pot face plati, desene cu maimute pentru care capeti proprietatea intelectuala, primul Tweet din istorie sau actiuni la vreun unicorn cu pierderi constante? Probabil ca nu.

Cu timpul, devine frustrant sa ai dreptate si totusi sa fii persiflat de cei care fac bani ba din Caritas sau FNI, ba din imobiliare cumparate pe credit in faza de proiect, ba din actiuni de pe Rasdaq, ba din Bitcoin, Dog(e)coin sau NFT-uri. Cel mai rau e ca, dupa atatea dovezi ca riscurile exagerate functioneaza, multi dintre cei cumpatati ajung sa se lase convinsi fix inainte ca riscul sa se materializeze, avand si cel mai mult de pierdut. Acesta este un astfel de moment, cand deja e clar ca inflatia nu se va calma singura, ca dobanzile vor avea cresteri uriase si ca activele riscante vor ramane fara sursa de finantare care le-a facut sa aiba atata succes in ultimii ani. Cei care sunt deja in bula sunt oricum convinsi ca nu se va sparge niciodata, iar pierderile lor vor fi atenuate de castigurile anterioare. Cei care intra ultimii nu doar ca vor pierde bani, ci vor avea si o imagine schimbata cu 180 de grade: in loc sa fie geniile care au reusit sa anticipeze inversarea trendului, vor fi naivii care au intrat in cladirea pe cale sa se prabuseasca fix cand ceilalti se pregateau sa iasa.