Editoriale

Daca lasam la o parte cei 50 de bani in minus pe litrul de benzina, subiectul momentului pare a fi "revolutia fiscala” (parca suna cunoscut termenul acesta, nu-i asa?) pe care guvernantii se chinuie sa o declanseze. Dupa toate aparentele, acestora le-a ajuns cutitul la os cu impozitele mici pe care le platesc romanii si considera ca asa nu se mai poate. Totusi, fiind in mijlocul caniculei, energia fiecarui om scade, elanul revolutionar se reduce in mod proportional, iar acum nu mai e clar daca trecerea termenului de 30 iunie, pana la care ar fi trebuit legiferate eventuale schimbari ale Codului Fiscal cu aplicare de la 1 ianuarie 2023, inseamna ca revolutia a fost amanata pentru altadata, ca s-a renuntat complet la ea sau ca pur si simplu nu va fi respectat acel termen limita, pe principiul "au mai facut-o si altii”. La urma urmei, daca Ludovic al XVI-lea ar fi stiut dinainte ce soarta ii rezerva viitorul, ar fi luat masuri pentru a evita sa se intample asta, asa ca surpriza face parte din arsenalul oricarui revolutionar de succes.

Dar de ce isi doresc atat de mult politicienii nostri sa ghilotineze veniturilor romanilor? De ce ar fi dispusi sa o faca fara sa mai tina cont de intervalul minim prevazut de lege pentru adoptarea modificarilor la Codul Fiscal? La prima vedere ne-am gandi ca bugetul este intr-o stare atat de proasta incat nevoia de bani este una urgenta, iar cresterea impozitelor si taxelor nu mai sufera amanare. Daca ne uitam, insa,  pe executia bugetara la 5 luni, aceasta ipoteza nu sta in picioare.

Veniturile bugetului general consolidat au crescut in primele 5 luni din 2022 cu 21,45% fata de primele 5 luni ale anului anterior, confortabil peste rata inflatiei, iar ca procent din PIB au urcat de la 12,9% la 13,5%. Veniturile fiscale au crescut la randul lor de la 6,6% din PIB la 7%, singura categorie importanta de venituri care a scazut ca procent din PIB fiind cea a contributiilor de asigurari, de la 4,5% la 4,3%. Mai mult decat atat, cheltuielile au scazut in termeni relativi, de la 15,2% la 15,1% din PIB, ducand deficitul bugetar de la 2,29% la 1,57% din PIB.

Daca ne uitam la ultimele 7 luni ale anului trecut lucrurile incep sa capete sens. La 31 decembrie deficitul bugetar ajunsese la 6,72% din PIB, de aproape 3 ori mai mult decat la 31 mai, un lucru care se intampla de foarte multi ani. La 30 noiembrie deficitul era de 4,7% din PIB, asadar intr-o singura luna au fost adaugate doua puncte procentuale, aproape cat in jumatate de an. Cheltuirea banilor pe ultima suta de metri este o reminiscenta a economiei centralizate si un semn ca bugetul nu e luat niciodata in serios. La fel ca in economia comunista, daca nu ies cifrele cum trebuie, la final se mai amana niste cheltuieli, se mai trec niste bani dintr-un buzunar in celalalt, in asa fel incat "tovarasul” sa vada ceva care sa-i bucure privirea si sa nu-si verse nervii pe subalterni.

Lucrurile capata si mai mult sens daca ne uitam in gura politicienilor. La figurat, desigur. Profitand de contextul actual care ameninta sa pauperizeze mare parte din populatie, pomenile electorale sunt vehiculate atat de frecvent, incat pare ca e Sambata Mortilor in fiecare saptamana. Plafonarea preturilor la orice, de la curent electric si gaze pana la hamsiile de la Eforie si sezlongurile de pe plaja, 6-700 de lei pentru pensionari acordati "o singura data” la fiecare cateva luni, rate la credite amanate pana cand vine viitorul Guvern, ajutoare pentru tineri, ajutoare pentru batrani, ajutoare pentru saraci, ajutoare pentru cei cu mai mult de 3 sau 4 copii, ajutoare pentru cei cu mai mult de 2 caini si 3 pisici, ajutoare pentru cei care au iahtul prea mare si nu incape in port... Fiecare om care ar putea pune stampila pe buletinul de vot la urmatoarele alegeri are cel putin un "campion” care sa ii sustina cauza si sa-i promita un ajutor mai mic sau mai mare.

In aceste conditii nici nu mai conteaza daca bugetul este stabil sau nu, sau daca impozitele actuale chiar aduc mult mai putini bani decat ar aduce niste impozite mai mari. Desigur, asta nu inseamna ca nu au fost gasite si explicatii din care sa reiasa niste intentii nobile ale demersurilor haotice din ultimele saptamani. O teorie lansata pe piata este ca de fapt impozitele actuale nu sunt echitabile si, de aceea, niste oameni de bine incearca sa le faca sa fie mai echitabile. Altii au sarit calul de-a dreptul, sustinand ca de fapt romanii isi doresc sa plateasca impozite mai mari pentru a fi solidari cu semenii lor, iar Guvernul si Parlamentul doar le indeplinesc aceasta dorinta de a fi solidari. Cum ar veni, esti prins de un talhar pe un drum laturalnic si amenintat cu cutitul, ramai fara portofel si telefonul mobil, iar la final acesta iti spune ca de fapt iti doreai sa i le dai de bunavoie si doar ti-a indeplinit dorinta.

Problema cea mai mare nu este, insa, niciuna dintre cele de mai sus. Nu s-au inventat pomenile electorale in Romania, la fel cum nici distorsionarea realitatii prin vorbe mestesugite nu ne e specifica doar noua. Ce ne scoate pe noi in evidenta este ca traim intr-o revolutie fiscala continua. Un neinitiat ar putea fi indus in eroare de perioada lunga in care cota unica de impozitare (care, intre noi fie vorba, nu mai e chiar unica) a supravietuit si ar putea trage concluzia ca avem un sistem fiscal stabil. In spatele acestei aparente stabilitati se afla insa un furnicar de modificari legislative care, chiar daca par nesemnificative, au in multe cazuri un impact urias asupra sumelor pe care trebuie sa le plateasca un contribuabil.

Sa luam ca exemplu chiar domeniul investitional, de care suntem mai apropiati. Impozitul pe dividende ar urma sa creasca de la 5% la 8% potrivit zvonurilor din presa (ca intotdeauna, totul apare mai intai la nivel de zvon pentru a testa reactia publicului), ceea ce nu pare mult. Dar impozitul pe venit nu este decat o parte din obligatia de plata aferenta dividendelor. Pentru cei care trec peste un prag al veniturilor extrasalariale, contributia la asigurarile sociale de sanatate (CASS) poate chiar sa depaseasca impozitul pe venit, fiind de 10% din acel prag. In acest moment pragul este de 12 salarii minime pe economie, insa unul dintre zvonurile vehiculate in presa spune ca ar urma sa apara doua noi praguri, de 6 si 24 de salarii, la care sa se raporteze veniturile extralariale pentru a stabili daca se plateste sau nu CASS. Pentru cineva care incasa dividende de 20.000 de lei intr-un an, echivalent cu circa 8 salarii minime pe economie (eventual in combinatie cu alte venituri extrasalariale) ar insemna ca CASS sa urce de la zero la 1.530 de lei, o diferenta mult mai mare decat cea determinata de cresterea impozitului.

De-a lungul timpului, cadrul de impozitare atat pentru dividende, cat si pentru veniturile din tranzactionarea actiunilor a fost schimbat de nenumarate ori, majoritatea guvernelor considerand ca au gasit varianta perfecta. Impozitul pe veniturile din tranzactionare a fost ba in sarcina intermediarilor, ba in cea a investitorilor, au fost perioade in care au trebuit depuse declaratii in plus la administratiile financiare, uneori a contat pentru cat timp erau detinute actiunile, alteori nu, intr-un an impozitul a fost chiar eliminat, iar mai nou s-a gasit din nou varianta perfecta: o cota diminuata la 1% sau 3%, insa fara sa mai fie luate in calcul si vanzarile in pierdere. Impozitul pe dividende a avut o stabilitate mai mare, fiind mai intai egal cu cota unica, apoi redus la 5%, dupa ce s-a discutat chiar de eliminarea sa completa. 

Contributiile sociale, pe de alta parte, au fost intr-un adevarat roller-coaster. O perioada nu au existat deloc pentru veniturile din investitii, la un moment dat CASS trebuia platit doar de catre cei care nu erau si salariati, iar in prezent este obligatoriu la depasirea pragului despre care vorbeam mai sus. Cota de impozitare s-a schimbat si ea atunci cand au fost trecute contributiile sociale de la angajator la angajat, pentru unele categorii de contribuabili dublandu-se, practic, peste noapte contributia de plata. Sa nu uitam nici cazurile, foarte mediatizate la vremea lor, ale deciziilor de impunere emise pentru dividendele rezultate din actiuni reziduale la SIF-uri sau alti emitenti, cu sume de plata mai mari decat dividendul.

Alte tipuri de impozite au avut evolutii chiar mai sinuoase, microintreprinderile, de exemplu, trecand de la impozitul pe venit optional la infamul "impozit forfetar” din 2009, la un moment dat a existat obligativitatea de a plati impozit pe venit sub un anumit nivel al cifrei de afaceri, cota de impozitare a fost diferentiata in functie de numarul de angajati, apoi in functie de existenta sau nu a angajatilor, iar acum exista zvonuri referitoare la noi modificari. Tot in zona de microintreprinderi, introducerea TVA la incasare a beneficiat de un "hype” urias la vremea sa, fiind concepute niste norme de aplicare cat o enciclopedie si necesitand resurse foarte mari din partea antreprenorilor pentru implementare, pentru un beneficiu extrem de indoielnic. Iar lista poate continua cu majoritatea tipurilor de impozite, taxe si contributii percepute de Stat, aflate intr-o constanta schimbare.

Contrar opiniei unor politicieni, nimeni nu vrea sa plateasca impozite mai mari din spirit de solidaritate, iar modificarile fiscale frecvente au ca rezultat inevitabil o stare de alerta continua a contribuabililor. Daca trebuie sa platesti dintr-o data impozite mai mari pe dividende sau CASS pe care pana atunci nu il plateai, cauti alternative mai bune. Poate fi vorba de emitenti care nu dau dividend, de vanzarea actiunilor inainte de data de inregistrare sau de investitii in alte categorii de active. Daca ai o microintreprindere si ti se schimba dintr-o data complet modul de impozitare e posibil nici sa nu mai fie vorba de alternative, ci de a functiona in continuare sau a da faliment.

Am auzit de multe ori exemplul tarilor nordice, care au reusit sa implementeze un socialism functional la care tanjesc majoritatea politicienilor din Romania, cu impozite mari si redistribuire masiva din partea Statului. Ce nu spune nimeni atunci cand da acest exemplu este ca mediul economic si cel fiscal sunt foarte previzibile in tarile respective. Nu mergi in Suedia asteptandu-te sa gasesti un paradis fiscal, asa cum e posibil sa se fi asteptat multi atunci cand au vazut impozitul de 5% pe dividende in Romania. Stii din start ca vei fi taxat puternic pentru orice activitate, iar daca nu consideri ca poti face fata iti cauti din start alte variante mai bune. E o relatie cinstita intre Stat si contribuabili, chiar daca cei din urma sunt jumuliti serios de banii pe care ii produc. Nu e cinstit, insa, sa oferi un cadru de impozitare care atrage bani catre anumite domenii, clase de active sau categorii de firme, iar apoi sa schimbi peste noapte regulile jocului si sa dublezi sau sa triplezi povara fiscala asupra celor pe care i-ai atras initial.

Cel mai rau este ca atunci cand ai o atitudine de acest fel nu vei reusi sa atragi capital care sa ramana pe termen lung in economie. Toti cei dispusi sa-si investeasca totusi banii intr-o economie atat de riscanta vor fi intotdeauna pregatiti sa rupa usa la cel mai mic semn ca s-ar putea sa piarda totul intr-una dintre revolutiile fiscale care se succeda cu atata repeziciune. Iar asta e valabil si pentru romani, nu doar pentru straini. Argumentul ca vrei sa corectezi o inechitate nu are nicio valoare, din moment ce si impozitele anterioare au fost stabilite tot de Statul roman, pe care nu l-a impiedicat nimeni sa fie echitabil de prima data.

Revolutiile au utilitatea lor, insa o conditie esentiala pentru asta este sa nu dureze prea mult. Revolutia franceza s-a prabusit in cele din urma sub povara propriului succes, populatia constatand ca e de preferat stabilitatea chiar si in conditii dezavantajoase in locul unei instabilitati pe termen lung. Regimul care a urmat nu a fost mai putin autoritar decat cel pe care revolutionarii il dadusera jos, insa a fost o gura de oxigen dupa perioada de haos din mijloc. Cred ca si contribuabilii ar fi mai multumiti cu un regim de impozitare apasator dar constant, decat cu unul care se schimba la intamplare si ne face sa fim cand paradis fiscal, cand iad fiscal. La urma urmei, nu trebuie sa uitam ca, dupa prea multa revolutie, Robespierre a ajuns sa fie el insusi ghilotinat. Asadar, din cate se pare, revolutiile care dureaza prea mult ajung sa-i rastoarne si pe cei care le-au declansat.