Dezastre peste dezastre, unele mai mici, altele mai mari. Asa s-a desfasurat aceasta saptamana. Evident, pe langa dezastrul din Grecia, restul par microscopice, dar tot trebuie sa ne facem un pic de timp pentru a vorbi despre unele dintre ele. Lasam la o parte mini-dezastrele de politica externa provocate de doi membri ai Guvernului, pentru a ne concentra pe dezastrul ceva mai mare provocat de acelasi Guvern in primele sase luni ale anului.
Deficitul bugetar de 1,6% din PIB care tocmai a fost publicat de Ministerul Finantelor pentru primele sase luni ale anului chiar asta este, un dezastru, nu trebuie sa ne ferim sa spunem lucrurilor pe nume. Cresterea fata de 2017 este una spectaculoasa, deficitul fiind mai mult decat dublu ca procent din PIB, iar fata de 2016 mai mult decat triplu. Ultima data cand Romania a avut un deficit bugetar mai mare la jumatatea anului a fost in 2011, 2,07%, insa atunci directia era de sus in jos. In 2010 deficitul fusese de 3,5% din PIB pe primele sase luni, iar tara era in mijlocul crizei economice.
La finalul lui 2011 deficitul bugetar a fost de 4,35% din PIB, mai mult decat dublu fata de jumatatea anului, iar de atunci diferenta intre datele din iunie si cele din decembrie a tot crescut. Asta inseamna ca probabilitatea de a ne mai incadra in limita de deficit de 3% din PIB e cam la fel de mica precum aceea de a o vedea pe Simona Halep jucand rugby, ca sa parafrazez o reclama.
In afara de datele istorice nefavorabile, avem o mare problema cu structura cheltuielilor bugetare. Cheltuielile cu personalul, asistenta sociala (in principal pensii) si dobanzile reprezinta mai mult de doua treimi din total, iar toate cele trei categorii sunt in crestere. Primele doua dupa cresterile de salarii si pensii realizate sau aflate in plan, cea de-a treia din cauza cresterii ratelor de dobanda. Cheltuielile cu bunuri si servicii si cele de capital (fara programele cu finantare europeana) sunt de doar 17,9% din total, acestea fiind in mod normal cele la care Statul are cea mai mare marja de manevra.
Asa cum arata lucrurile in momentul de fata, in afara de un deficit bugetar peste 3% din PIB in 2018, avem in fata o imagine si mai sumbra pentru 2019 si 2020, care sunt si ani electorali. Cresterile de salarii in aparatul de stat, care nu dau niciun semn de calmare, ci dimpotriva, pensiile speciale din ce in ce mai numeroase, pensiile clasice in crestere, toate acestea vor pune presiune atat pe deficitul bugetar cat si pe inflatie, iar de acolo, indirect, pe dobanzi. E un cerc vicios din care, daca intram, ne va fi foarte greu sa mai iesim.
Usurinta cu care au fost tocati banii publici in aceste sase luni este socanta. Te poate duce cu gandul mai degraba la cu copil care a dat iama in portofelul parintilor in ziua de salariu si da toti banii pe dulciuri si jucarii, sau la un betiv care bea toata ziua pe datorie la carciuma din sat, iar cand se trezeste nici nu mai stie ca are bani de platit. Mai exact, la lipsa de discernamant. Ne putem gandi ca o parte a alegatorilor vad deficitul bugetar ca pe o inventie a lui George Soros, a masonilor sau a statului paralel (si ilegitim, bineinteles), cu scopul de a-i tine pe romani saraci si aserviti strainilor. Sau ca in subsolul BNR sunt niste munti de bani din care se pot da salarii oricat de mari, dar nu vrea cineva sa-i scoata de acolo. Nu am vrea sa ne gandim, insa, ca in Guvern exista cineva care are asemenea pareri.
In realitate, nu se poate sa cheltuiesti mai mult decat produci, iar asta e valabil pentru toata lumea. Asa cum un cetatean oarecare e urmarit de creditori si poate ramane fara active daca face cumparaturi cu cardul de credit si nu ramburseaza banii, si Guvernul va pati la fel cu creditorii sai in momentul in care va ajunge la fundul sacului. Asta nu inseamna neaparat in incapacitate de plata. Mai intai va creste deficitul bugetar pe termen scurt, apoi datoria publica, apoi dobanzile, influentate intotdeauna de echilibrul (sau dezechilibrul) bugetar, iar la un moment dat va fi clar ca suntem pe un drum fara iesire.
De fapt nu e chiar fara iesire. Exista trei iesiri posibile, insa toate duc in acelasi loc. Putem face ca Argentina, sa ne incapatanam sa nu acceptam parerile altora, sa ramanem izolati financiar si, in final, sa ajungem la mana FMI. Sau ca Grecia, sa falsificam datele bugetare si, intr-un final, sa ajungem tot la mana FMI (eventual si a Comisiei Europene). Sau putem apela direct la FMI, fara etape intermediare. Il mai tineti minte pe Jeffrey Franks? La un moment dat aparea in mai multe stiri decat membrii Guvernului, si cu siguranta avea mai multa putere decat acestia. Dupa toate probabilitatile, cei de la FMI au gasit deja un nou Jeffrey Franks, poate chiar pe cel original. Nu ar fi o mare surpriza daca si-a facut deja bagajele si si-a rezervat biletul de avion pentru drumul la Bucuresti.
In momentul de fata insa, nu cred ca e cazul sa ne temem de FMI, ci de cei care inca mai au acces la portofelul statului. Inainte sa predea cheile catre reprezentantul Fondului, ar putea avea vreo "revelatie” cu solutia miraculoasa. Care ar putea include masuri cu adevarat dezastruoase, cum ar fi nationalizarea fondurilor de pensii private. As zice sa mergem la aeroport sa-l asteptam pe Jeffrey Franks, poate vine mai repede.
Autor: Marius Pandele