Editoriale

Dincolo de stirea cea mai importanta a momentului, care se petrece la nord-est de granitele Romaniei, ultimele zile au adus si pe plan intern cateva stiri de mai mica anvergura, insa importante in bula noastra. Printre ele, "cruciada” unor politicieni impotriva a doi inamici identificati ad-hoc: preturile alimentelor si romanii din clasa de mijloc.

In cazul luptei impotriva ne-saracilor (pentru ca nu putem cataloga niste oameni ca bogati dupa numarul de case sau masini detinute, fara sa tinem cont de valoarea lor si sa o ajustam si cu datoriile) lucrurile sunt simple. Sintagma "luam de la bogati si dam la saraci” suna bine electoral, mai ales pentru urechile care nu prea au trecut pragul scolii, iar majoritatea alegatorilor nu se vor simti vizati de impozitele mai mari. In plus, clasa de mijloc e mereu un ghimpe in coasta majoritatii politicienilor romani, predispusi la populism si avantajati de un electorat dependent de ajutorul Statului, adica sarac.

In ceea ce priveste preturile naravase ale alimentelor, discutia e mai complexa. In trecut am mai vorbit despre efectele plafonarilor de preturi asupra economiei (https://www.primet.ro/Comunism-chavism-sau-o-tentatie-veche-de-cand-lumea-editorial-6795), insa pare a fi un subiect de discutie etern, care revine in prim-plan in mod regulat, in ciuda istoricului extrem de clar si de prost.

De data aceasta, discutia despre stabilirea unor preturi artificiale care sa le permita tuturor sa aiba acces la bunatatile din magazine (sau la rafturile goale, ca in Romania anilor ’80 sau Venezuela zilelor noastre) se suprapune peste alte situatii cu care are niste puncte in comun.

Tot in vecinatatea Romaniei, insa la sud-est, se intampla o alta drama, una care nu implica rachete, avioane de lupta sau tancuri. In Turcia, cresterea preturilor a ajuns deja la un ritm la care, daca va fi atins si in tara noastra, am putea vedea politicieni rupandu-si hainele de pe ei si izbucnind in plans la tribuna Parlamentului, din mila fata de popor. La baza pauperizarii turcilor, catre care ne uitam in sus nu cu mult timp in urma din punct de vedere economic, sta aceeasi ambitie de a vedea ca toata lumea are acces la tot ce isi doreste, sau macar de a transmite acest mesaj catre electorat. Metoda aleasa a fost una diferita de cea la care se gandesc guvernantii romani, scaderea dobanzilor in loc de plafonarea preturilor, asta pentru ca si accesul la parghiile de putere din Banca Centrala a Turciei a fost mai facil decat ar fi in Romania.

Mult mai departe de noi, ramane de actualitate catastrofa umanitara din Venezuela, provocata tot de niste masuri economice aberante, pornite de la aceeasi teorie conform careia e posibil ca toata lumea sa aiba acces la tot ce-si doreste. Comparativ cu noi, venezuelenii au marele dezavantaj ca nu fac parte dintr-o structura cum este Uniunea Europeana, iar politicienii lor pot da frau liber oricarei nebunii economice. Daca ne va "binecuvanta” si pe noi vreun admirator al lui Marx si Engels cu niste preturi artificiale la produsele de baza, ne putem astepta sa fim trasi de maneca de la Bruxelles si in final sa revenim pe linia de plutire. Poate si de aceea, regimul autoritar din Ungaria nu a mers pana la capat cu ideea similara anuntata in ianuarie, limitandu-se la doar sase produse alimentare de baza, plus carburantii pentru care anuntase deja plafonari anul trecut.

Chiar daca prezinta diferente de implementare, cele doua viziuni anti-capitaliste din Turcia, pe de o parte, respectiv Venezuela, Romania si alte cateva tari dominate de populism, pe de alta parte, au un mare punct comun. Ambele se opun naturii umane, iar pe alocuri devin de-a dreptul irationale. 

 

Pentru ca inca nu s-a inventat masinaria din Star Trek care producea mancare din nimic sau cea din desenele animate "Sta sa ploua cu chiftele”, care aducea precipitatii cu friptura, burgeri si gogosi, resursele umanitatii sunt unele limitate si nu pot acoperi toata cererea. Cine cat primeste din aceste resurse se stabileste prin pret. Daca pretul este lasat liber, el va ajunge in punctul in care sa permita distribuirea resurselor cat mai aproape de 100%, fiind lasati pe dinafara cei care nu au bani suficienti sau considera ca nu merita sa plateasca atat de mult si aleg in mod voluntar ceva mai ieftin. Prin pret se stabileste cine are iPhone si cine are un model mai ieftin de telefon, sau cine are Mercedes, cine are Dacia Logan si cine merge cu autobuzul. Din aceeasi cauza, nu toata lumea mananca piept de pui, asa cum considera Viktor Orban ca ar trebui sa se intample, iar unii sunt nevoiti sa aleaga pulpele, care sunt mai ieftine. 

 

Daca pretul este fixat artificial mai jos decat ar rezulta din cerere si oferta, mai multi oameni isi vor permite sa cumpere produsul respectiv, dar doar cei care vor fi mai in fata la coada vor reusi sa ajunga cu adevarat in posesia sa. Asa cum se intampla si in Romania comunista, cand toti isi permiteau sa cumpere mancare, dar nu aveau de unde sa o ia. Iar acesta este doar dezechilibrul provocat pe partea de cerere. Pe partea de oferta, producatorii si comerciantii obligati sa vanda la pret redus fie se vor reorienta catre alte produse, fie vor rationaliza cumparaturile, asa cum s-a intamplat deja in Ungaria, fie vor iesi complet de pe piata, de bunavoie sau prin faliment, fie, acolo unde se poate, vor incepe sa vanda pe piata neagra. De aici rezulta o scadere a ofertei concomitent cu cresterea cererii, avand ca rezultat final penurie, cozi si, in cazuri extreme, foamete.

 

Toate reactiile pe care le-am enumerat mai sus, ale cumparatorilor si vanzatorilor de produse, alimentare sau nealimentare, fac parte din natura umana. Daca iti permiti sa cumperi piept de pui in loc de pulpe sau salam de Sibiu in loc de parizer, o faci. Si nu cumperi doar strictul necesar, ci iti faci si provizii, pentru ca stii ca pretul e unul nerealist. De cealalta parte, daca esti obligat sa vinzi pieptul de pui la pret de pulpe, incepi sa cresti curcani. Daca masurile se extind la nivelul tuturor produselor, asa cum s-a intamplat in Venezuela, majoritatea producatorilor ajung sa puna lacatul pe usa, iar cei ramasi functioneaza in semni-clandestinitate, vanzand mai mult pe piata neagra.

 

Si totusi, oricat de autoritar sau de populist ai fi, de ce sa ignori niste lucruri atat de elementare, pe care nimeni nu va putea vreodata sa le schimbe? De ce sa te gandesti ca oamenii vor cumpara doar strictul necesar din niste produse mai ieftine decat merita, ca producatorii le vor produce chiar si in pierdere, sau ca dobanzile mai mici vor reduce inflatia in loc sau o creasca? Este un fel de sindrom al "despotului luminat”, care ajunge sa se creada atat de puternic incat sa schimbe legile firii. E adevarat ca noi nu traim intr-o tara cu un regim autoritar, asa cum se intampla in majoritatea cazurilor unde apar astfel de idei nastrusnice, insa nu pentru ca politicienii (unii dintre ei, cel putin) nu si-ar fi dorit asta, ci pentru ca nu au reusit.

Aceasta ignorare a naturii umane poate avea loc, in mod paradoxal, utilizand o alta latura a naturii umane. Mai exact, latura sensibila la populism. Noi am putea sa credem ca populismul este o inventie recenta, amplificata de retelele sociale, insa el exista din cele mai vechi timpuri, cu mult inainte sa fi aparut alte orientari politice si economice de actualitate in zilele noastre. Desigur, modul de manifestare s-a schimbat in functie de vremuri, iar acum a ajuns la un grad de sofisticare nemaiintalnit, insa dedesubt a ramas in mare parte la fel.

 

Desi traieste in societate, omul este in cele din urma o fiinta solitara, preocupata in mod primordial de bunastarea sa si a unui cerc restrans de apropiati. Asta il face sa fie mai sensibil la argumente care tin de propria persoana si de timpul prezent decat la argumente care tin de societate in ansamblu sau de viitorul mai indepartat. Nu degeaba exista o rezistenta atat de mare la masurile de combatere a  schimbarilor climatice, chiar daca se stie ca ele vor afecta din ce in ce mai mult omenirea. De asemenea, nu degeaba am vazut proteste impotriva masurilor de combatere a pandemiei COVID, care afectau confortul personal imediat, iar uneori si situatia financiara a protestatarilor, in schimbul unor beneficii pentru societate in general.

 

Un politician responsabil incearca sa aduca in constiinta individuala a fiecaruia binele comun, "the greater good”, cum spun americanii. Un politician populist incearca sa le dea alegatorilor un beneficiu personal pe termen scurt cu care sa ii faca sa uite de dezavantajele pe termen mai lung sau pentru societate in ansamblu. Fie ca e vorba de 100 de lei in plus la salariile oamenilor muncii, de o portie de mici cu bere si o galeata, de piept de pui mai ieftin sau de posibilitatea de a zburda prin mall fara masca in mijlocul pandemiei, metoda e de fapt aceeasi.

 

Populismul este cel care face posibila aparitia unor masuri economice impotriva naturii umane, tocmai pentru ca exploateaza in mod cinic un element al naturii umane, surprins de expresia mereu de actualitate "mi-e mai aproape camasa decat haina”. Asa se face ca venezuelenii nu au iesit in strada pentru a protesta impotriva scaderii artificiale a preturilor, ungurii nu s-au suparat ca pieptul de pui sau carburantii au preturi mai mici, turcii nu s-au suparat ca vor plati rate mai mici la credite, iar romanii nu se vor supara daca uleiul va reveni la pretul de acum un an. 

 

Iar un populist cu adevarat priceput ii poate face sa nu-si dea seama de raul facut nici macar dupa ce produsele vor disparea de pe piata. Ii va pacali ca e vina multinationalelor indivioase pe nivelul de trai al celor din tara respectiva, ca oculta mondiala a pus gand rau liderului genial care conduce tara sau pur si simplu va ascunde, pe cat posibil, realitatea de ochii lumii. Oricum, in cele mai multe cazuri, pana cand multimea isi da seama ca a fost pacalita, cel care i-a pacalit are deja un aparat represiv bine pus la punct, iar protestele devin inutile (exemplul cel mai bun e tot la nord-est). Romanii inca mai au timp sa-si dea seama ca sunt ademeniti cu preturile mici ca magarul cu morcovul si sa denunte aceasta practica populista. Daca nu spunem lucrurilor pe nume la timp, am putea ajunge sa ne dorim in mod real sa ploua cu chiftele, pentru ca din alta parte vom sti sigur ca nu mai putem pune mana pe ele.